Breathe me and say goodbye

Placebo - Happy you re gone

Asculta mai multe audio diverse

Eu am creat timpul,stii?Eu i-am masurat durata si viteza nimicitoare cu care trece.
Dar timpul meu este altfel,diferit de cel universal.Diferit de cel al vostru.Timpul meu sta,el ma asteapta,ma conduce.Timpul meu ma vrea,dar eu nu-l vreau pe el.
Aici intervine problema cu care ma confrunt de cateva secole.Sufletul meu incepe sa capete din nou aceleasi dimensiuni pe care le avea odinioara.Pentru ca bucatile demult rupte din el,imbinate cu timpul,au format particule ce graviteaza in jurul meu.Si sunt aproape,Dumnezeule,atat de aproape de trupul meu,incat tind sa cred ca ma vor zdrobi.
Iar gandurile acestea aluneca prin mintea mea inainte si inapoi,intr-un continuu dans al nebuniei.Se izbesc,uneori,de peretii craniului meu.Si ma zdruncina,va spun.Ma zdruncina puternic,agresiv,enervant chiar.Vor face asta pana cand la un moment dat,intr-o clipa in care inteligenta destinului meu va pieri, craniul se va fisura putin cate putin intr-un colt,iar crapatura va avansa rapid precum o tumoare.
Mi-e teama, caci, atunci cand vor evada,gandurile mele vor zbura precum fluturii primaverii,deasupra lumii.Se vor aseza pe umarul tau,pe pielea ta tanara si-ti vor sopti ideile mele lipsite de sens.Se vor duce pana in adancul universului,in cautarea unui capat de lume,pe care cu siguranta nu-l vor gasi decat in eternitate. Iar eu nu am nicio putere pentru a opri nesabuita lupta dusa de gandurile mele infecte,pentru ca ele nu fac parte din cercul meu palpabil.Nu le pot atinge,modela dupa gustul degetelor mele creative.Sunt abstracte,deloc concrete.
Si atunci,va spun.Privind cerul cu ochii mei pagani,ii imprumut culoarea perfect albastra.Si acum,acum am devenit una cu el.Sunt una cu cerul si-mi pot crea propiul timp.Dar mai am o secunda.O secunda de viata,de sange,de inima.O secunda pana ce gandurile mele imi vor fisura craniul si vor zbura cu o viteza imposibila,pana ce varful aripilor lor,va taia faţa dubla a lumii.

L’alcool est l’aspirine de l’âme

Yiruma - River Flows in You

Asculta mai multe audio diverse

Imi pare rau.Oh,atat de rau imi pare,crede-ma!As fi vrut,atat de mult as fi vrut sa nu pun mana pe sticla asta blestemata.Sa nu sa caut o cheie,un raspuns,o rezolvare in alcoolul cu care am tot continuat sa ma otravesc.Si am incercat.Chiar am incercat sa o las balta.Sa arunc cat colo sticla,sa o izbesc de toti peretii incaperii in care imi duc veacul.Rezultatul?Doar mainile mele sangerande,taiate in cioburile sticlei.Atat.Pentru ca a doua zi,ma trezeam buimac si ma indreptam mecanic catre magazinul non-stop de la coltul strazii.Nu stiam ce fac si mai ales de ce o fac.Vanzatoarele ma stiau deja.Unele dintre ele imi cunosteau viata,pentru ca uneori,ramaneam acolo povestindu-le istoria mea.Simteam nevoia puternica de a vorbi cu cineva,de a ma descarca.N-aveam nevoie de nimic in schimb."Doar taci si asculta ce urmeaza sa-ti spun".Asa-mi initiam victimele.Nu stiu daca au retinut un singur cuvintel din tot ce eu le spuneam.Dar simteam o eliberare.Simteam ca tot chinul care apasa sufletul meu,ma parasea .Se desprindeau bucati din mine si ma simteam mai usor.

..

N-as fi vrut ca vecinii sa ma priveasca intr-un mod atat de ciudat de fiecare data cand trec pe langa ei.

Sunt zile bune uneori,in care chiar as darui un zambet,ma intelegi?In care mi-as ridica fruntea si as zambi primul individ care trece pe langa mine.Dar cui sa-i zambesc?Tot elanul mi se taie cand le citesc scarbirea din privirile lor.Atunci ma enervez si ajung din nou de unde am plecat.Iau sticla asta blestemata,imi lipesc degetele de panza si pensula,iar dupa cateva pahare sunt in lumea mea.

Stii ca sunt un om mort fara pictura ,nu?Stii ca am fost in stare sa renunt la tot,pentru ea.M-am certat cu toata familia,mai putin sora mea,Elena.Ea inca ma viziteaza atunci cand isi gaseste o bucatica de timp liber,pentru a se asigura ca sunt bine.Elena duce o viata frumoasa,linistita,exact asa cum mi-am imaginat intotdeauna ca va fi.Ea a fost de fiecare data opusul meu.Suntem exact in extreme.Ea cauta perfectiunea in viata ,cauta implinirea profesionala,cauta fericirea pe care intr-un final o si gaseste.Iar eu, eu cad in cusca viciilor.Imi continui existenta facand doar doua lucruri.Beau si pictez,atat.Sunt doar eu in lumea mea,nimic altceva nu ma intereseaza.Nu am o familie,prieteni, nimic.Sunt o umbra a artei mele.

Imi pare rau pentru ea.Mi se rupe sufletul cand o vad ca sufera in adancul inimii,ca nu sunt asa cum isi imagina ca va fi fratele ei mai mic. "Tu vei ajunge un mare pictor,m-auzi?Imi vei picta portrete si te voi vedea pe primele pagini ale revistelor de arta."

De fapt,chiar am ajuns acolo.M-am bucurat de succes,de gloria pe care mi-a adus-o, dar la scurt timp dupa prima mea aparitie in revista,am disparut.Am fost considerat un caz pierdut,pentru ca am cazut prada alcoolului.Lucrul acesta chiar il regret din tot sufletul.Insa nu am renuntat sa merg la vernisaje.Inca mai am cateva lucrari expuse si de fiecare data cand le vad acolo,cand vad oamenii privindu-le plini de admiratie,aducand cuvinte de lauda ,de fiecare data,inima mea se umple de bucurie.Ma intreb de multe ori,care ar putea fi reactia lor afland ca autorul acelor picturi admirate,este un betiv.Un betiv ce-si bea sufletul zi de zi,in casa lui dezordonata si mizerabila.Pret de cateva minute,incerc sa-mi schitez in minte mina pe care ar putea sa o aiba fiecare admirator al artei mele.I-as dezamagi,probabil.Asta as face.I-as pierde,i-as alunga,le-as fura sansa de a vedea lumea,prin ochiul meu creativ.

Repet,o spun pentru a mia oara,cu o sincera si profunda tristete in sufletul meu:imi pare rau.Poate ca asta a fost destinul meu.Cu toate ca am renuntat demult in a crede in destin,in drumul scris de la bun inceput de catre cineva.Am renuntat sa cred in religii,in zeitati,intr-o existenta divina. M-am prezentat drept ateu.Cred doar in puterea nemarginita a universului.Atat.E singurul lucru inexplicabil,mult prea complicat pentru mintea omeneasca.Singurul lucru pe care nu-l cunosc in intregime dar in care cred din tot sufletul.

In putinele mele momente de luciditate,ma gandesc cum ar fi aratat viata mea fara pictura.

Ce as fi ajuns?Doctor?As fi fost doctor oare?As fi avut eu puterea de a separa viata de moarte?De a salva un suflet?

Poate as fi fost inginer?As fi avut zeci de proiecte,de constructii,de planuri?Asta as fi fost?

Sau poate doar un pilot ce si-ar fi dedicat intreaga sa viata zborului.

Nimic din toate acestea nu ma atrage nici pe sfert,asa cum o face pictura.De multe ori am gasit-o pe ea vinovata pentru caderea mea in ghearele alcoolului.Pentru ca obisnuiam sa nu am niciun viciu,inainte de descoperirea picturii.

Chiar daca sunt aproape un muritor de foame,pentru ca in societatea in care traiesc acum nu se pune prea mare pret pe arta,eu nu vreau sa renuntNu primesc multi bani,dar nici nu vreau mai mult.Eu nu pictez pentru bani,iar daca ii accept atunci cand imi sunt oferiti,o fac doar pentru ca am nevoie de ei pentru a cumpara materiale,culori,panza,ulei si pensule.Imi dedic tot castigul,perfectionarii mele.

Am ajuns in sfarsit la un stadiu in care nu ma mai intereseaza ce m-a facut sa ajung aici,ci sa fiu un om mandru pentru ceea ce am reusit sa creez.Stiu ca talentul meu este apreciat si va fi apreciat mult timp dupa moartea mea.In acelasi timp stiu ca pe cat de mult imi iubesc ei indemanarea,pe atat de mult urasc artistul,persoana in carne si oase,cu toate obiceiurile si defectele pe care le are,pe care le am.

Am auzit cateva variante,in care diferiti pictori,crezand ca secretul meu,ca imaginatia mea bogata este hranita cu alcool,isi fortau organismul pana la stari grave,punandu-si in pericol sanatatea si incercand sa prinda inspiratia suprema de care eu dadeam dovada.Fara succes,evident.Pentru ca talentul meu era innascut,il aveam in sange,imi curgea prin vene si prin suflet.N-avea nimic de- a face cu alcoolul.

I-am indepartat destul de mult,i-am scos din lumea picturii,castigand mai mult teren pentru mine.Ma enervau la culme parerile pe care le aveau in legatura cu ceea ce fac eu.Reprezentau o jignire la adresa talentului meu si nu am putut niciodata accepta asa ceva.

Asa ca am capatat mai multa putere si ambitie de a continua sa pictez.Si acum?Acum nu-mi mai pare rau pentru cine sunt,pentru ce am ajuns,chiar daca as putea fi dat foarte usor drept exemplu al unui om ce si-a ratat viata.Dar nu,eu nu am facut asta.Eu doar am castigat in domeniul care ma intereseaza cel mai tare.Singurul de care-mi pasa,de fapt.Restul?Restul nu mai conteaza pentru mine.

Welcome to my crazy world!

Placebo - Battle for the sun

Asculta mai multe audio diverse

Uneori simt ca innebunesc.Simt cum o iau razna incetul cu incetul.Cum creierul meu se desparte in bucatele si dispare.Parca ma vad intr-o camasa de forta,intr-o camera perfect alba,si un doctor intrand linistit pe usa :

" Buna,draga mea!"

"Buna?Ah-ha-ha. Glumesti,nu?Buna!Hah,auzi la el!Ce-i bun?Ce-i bun aici?Nicio zi nu e buna." Sar la gatul lui,il zgaltai,tip,urlu,il lovesc agresiv cu pumnii in piept si plang.

"Niciun minut nu e bun aici.Nimic.Nimic,ma intelegi?Nimic!"

El incearca sa ma imobilizeze,si-mi administreaza un calmant,dupa care cad pe podeaua alba si ma uit spre tavan.As fi vrut sa vad cerul,norii.Sa-mi ia soarele privirea.In locul podelei de un alb obsedant,as fi vrut sa fie iarba.As fi vrut sa ploua.Sa nu fie numai lacrimile mele cele ce-mi ud obrazul.As fi avut nevoie sa alerg aiurea in ploaie,sa nu ma fi interesat nimic.

Ma ridic usor si-mi privesc doctorul in ochi: " Te rog!Te rog,trebuie!O sa ma vindece,crede-ma!Ma cunosc.Daca fac asta,o sa fiu bine!"

"Nu se poate,doar stii.Am mai discutat despre asta.Ai rabdare.Doar ai rabdare,draga mea.Totul va fi bine.Totul va fi.."

Nu-l mai auzeam.Nu mai auzeam nimic in jurul meu,doar mici fragmente din frazele pe care le rostea.Nu mai simteam nimic. O paralizie puternica a inceput de la varful degetelor si s-a extins pe intregul corp pana mi s-au inchis ochii si am adormit.

Nu-mi aduc aminte ce am visat,pentru ca visele mele acolo erau din ce in ce mai nebunesti.Am crezut ca acolo ma voi vindeca,dar ei nu faceau altceva decat sa ma imbolnaveasca si sa-mi otraveasca sanatatea si asa subreda la vremea aceea.

Cand m-am trezit,el era deja acolo.Imi zambea si nu puteam sa inteleg de ce.

"Haide,vino!Azi facem o plimbare!"

Nu puteam sa cred.Ma scoate afara?De ce face asta?De ce ma scoate afara acum,dupa ce m-am rugat de el atata timp si mi-a spus ca e imposibil sa faca asta?

De fapt,in momentul acela nu mai conta nimic.Voiam doar sa ies afara.Eram absolut sigura ca nu voi iesi decat 10 minute,in curtea spitalului,dupa care lucrurile vor reveni la normal.La limita normalului pentru nebuni,desigur.

Am iesit din camera,a semnat niste hartii si mi-a spus ca trebuie sa le semnez si eu.Nu ma interesa ce sunt,n-am citit niciun cuvant de acolo.Voiam sa ies odata.Nu mai suportam inca un minut acolo.

Imi intinde niste haine si spune " Uite,te vei schimba in astea!Doar nu vrei sa te plimbi in camasa alba in oras,nu?" Si aplica acelasi zambet care ma innebunea de-a binelea.N-am inteles niciodata ce fel de zambet avea.Ma irita cateodata,incat i-am si spus" Nu mai zambi!Inceteaza!Ma termini!De ce zambesti asa de parca totul ar fi floare la ureche?Nu e!Intelegi ce spun?Nu este!"

"Oras?" - l-am intrebat cu o uimire si o inocenta de copil. "Mergem in oras?"

"Da,draga mea.Mergem in oras"

Eu imi continuam intrebarea,de parca nu as fi auzit raspunsul.Continuam sa-l intreb si ma uitam in ochii lui,cautand orice expresie ce-l putea incrimina.Cautam acel mic detaliu ce-i scapa.Incercam sa-mi dau seama ca minte.

"Mergem in oras?"

"Esti in oras acum.Priveste!"

Dumnezeule,nici nu mi-am dat seama.Eram atat de preocupata cu intrebarea mea,incat nici nu am realizat ca eram deja in oras.Am izbucnit intr-un ras nervos,cu lacrimi.Radeam in hohote si nu ma puteam opri.Lumea care trecea ,ma privea intrebator.Ma priveau speriati,terifiati.Dar nu ma interesa.La urma urmei eram nebuna,nu?Eram scuzata.Puteam face ce vreau.Deja incepea sa-mi placa rolul asta de om suferind de un groaznic declin mintal.

Cand m-am intors catre el,radea impreuna cu mine.Eram doi nebuni si nu puteam crede.Doctorul meu,cel care se presta ca fiind un om normal,stabil psihic,nu era diferit de mine.Era nebun si el. Vazandu-l razand,am inceput sa rad si mai tare.

Si radeam si eu si el,cu pofta,cu lacrimi,cu suflet.

Dupa ce ne-am oprit,m-a luat de mana si mi-a spus:

"Esti speciala,draga mea.Tu stii?Esti speciala.Ma simt dezgustat de mine,de ceea ce fac.Si daca si tu simti acelasi lucru,nu te voi invinovati.Esti libera sa crezi asta.Vezi tu,daca e sa fi invat un lucru decand sunt aici,ei bine acel lucru este ca oamenii..oamenii ca tine,sunt speciali.Sunt extraordinari prin nebunia lor.Si nu ar trebui vindecati.Intelegi ce spun?Astazi m-am comportat ca un nebun,inca din momentul in care am solicitat plimbarea aceasta cu tine.Nu vreau sa mai incerc sa te vindec.Pentru ca ma simt ca si cum as incerca sa te vindec de originalitate,de specialitate,de magia fiintei de care dai tu dovada.Tu si ceilalti.Voi sunteti.."

"Am inteles.Inteleg perfect acum.Uitandu-ma in ochii tai,mereu m-am intrebat oare cu ce esti tu diferit de mine?Pentru ca dupa felul in care vorbeai de fiecare data,simteam cum te lasai putin purtat de val,ajungand la nebunia mea.Dar imediat dupa ce realizai acest lucru,te intorceai in lumea reala.Daca se poate numi reala.Pentru ca eu nu vad nimic real in in ceea ce spun ei ca ar fi normal,intelegi?Lumea pe care mi-o creez eu,nu e imaginara.E propria reflexie a gandurilor mele asupra vietii.E lumea mea si e reala."

Ma priveste plin de admiratie si zambeste din nou,cu acelsi zambet de om nebun:

"Inteleg,stiu.Stiu,crede-ma!Uneori ma gandesc daca nu cumva noi suntem cei nebuni,iar voi sunteti normali.Draga mea.."

Ezita o clipa.Se opreste si se gandeste la ceea ce urmeaza sa spuna.Pare nelinistit,incruntat chiar.Cred ca urmeaza sa spuna ceva important.Reia:

"Draga mea,esti libera sa pleci.Sa faci ce vrei tu sa faci.Sa-ti continui viata prin nebunia ta.Si nu incerca sa te vindeci vreodata.Ti-am mai spus,esti extraordinara.Azi,ti-am semnat dosarul de externare.Le-am spus ca esti vindecata si pregatita pentru a iesi in lume.Asta am facut azi."

Voiam sa-i multumesc,sa-l strang in brate.Sa-i spun de zeci de ori ca ii sunt recunoscatoare,dar nu mai puteam face nimic.Ma inundase o fericire fara sfarsit.Era intens tot ceea ce simteam.Era uimitor.I-am strans mana si intr-un final i-am multumit.

Am plecat usor,privind in jurul meu.Analizand oamenii si miscarile lor,privind animalele si tot ceea ma inconjura.Eram libera.O nebuna in stare de libertate.Puteam face ce vreau,nu?

"Si nu incerca sa te vindeci vreodata.Esti extraordinara" imi rasunau cuvintele lui in minte.

Music is what feelings sound like

Pentru ca am prins in sfarsit o clipa libera,mi-am adunat gandurile si am pornit linistita catre magazinul de discuri.Imi placea sa pierd vremea acolo si sa ascult vrute si nevrute,sa descopar noi artisti si sa stau de vorba cu cel care se ocupa de intretinerea magazinului.In fiecare zi imi recomanda cate un disc si imi spunea ca raspunsul intrebarilor care ma framanta,se afla in acele melodii.N-am inteles niciodata cum stia de fiecare data ce am nevoie sa ascult.Mereu l-am imbracat intr-o alura magica si nu-mi puteam scoate din minte ideea ca el este altfel. Cum cred cu tarie ca nimic nu este intamplator,ascultam cu atentie versurile melodiei si sfarseam de fiecare data prin a medita zile intregi pana la urmatoarea vizita .

Acolo timpul zbura cu o repeziciune fara pereche.Parea ca o ora in lumea de zi cu zi,acolo este echivalenta cu altele cinci.

Imi creasem un univers al meu si nu ma interesa de nimic altceva decat ceea ce gaseam acolo.Imi scormoneam fiecare coltisor al sufletului si abuzam de fiecare sentiment care isi facea aparitia.

Lumina era foarte slaba si usor intr-o noanta de albastru foarte relaxant.Avea doar doua camere cu cate doua canapele fiecare.La intrarea in magazin erai servit cu o portie de prajiturele facute de casa si un pahar de suc.Acolo,eram copilul muzicii.Asistam la diferitele concerte organizate de catre responsabilul magazinului si eram pur si simplu fascinata de talentul artistilor.

Imi placea sa incerc,sa imbratisez chitara,vioara si cateodata pianul si sa dau tot ce pot.Mi-au spus ca spre deosebire de multi altii,sufletul meu e capabil sa transmita ceea ce simte,prin intermediul muzicii.Ca un limbaj,da!Un limbaj al nostru.

Dupa ceva timp,devenise un obicei.Mergeam pur si simplu mecanic,ca teleghidata pe drumul catre magazin si imi pierdeam tot timpul acolo.Eram rupta de tot ceea ce ma lega odata.Nu mai faceam parte din lumea de odinioara.Acum lumea mea era acolo.Printre discuri,muzica si instrumente.

La un moment dat incepusem sa cred ca am fost drogata.Credeam ca fiecare pas pe care-l faceam acolo,era imbibat in otrava.Imi imaginam privind prin miscroscop si vazand tot felul de bacterii,sub forma unor note muzicale.Ma imbolnavisem cu muzica si ma simteam atat de bine.Eram intr-o stare de reverie continua si nu mi-as fi dorit niciodata sa ies din ea.

De acolo am invatat tot ce inseamna muzica,talentul de a trasmite ceea ce simti astfel incat lumea sa te perceapa altfel.Nu eram artista.Niciodata nu am fost.Singurii artisti pentru mine,erau ei.Dar le multumeam in fiecare zi,asa cum stiam eu mai bine.In fiecare seara cand ma intorceam acasa, insiram pe o foaie de hartie,cateva versuri la care le gaseam cate o melodie.Iar a doua zi,dedicam versurile compuse de mine,lor.Dumnezeule,cat de fericita eram in momentele acelea.Tremuram din toate incheieturile si ma simteam ca intr-o stare de plutire.Ii vedeam fericiti si pe ei,iar acest lucru ma incanta si mai tare.

Imi traiam viata incercand sa-i fac pe ei sa zambeasca,sa simta fericirea,asa cum si ei au facut acelasi lucru cu mine.Iar restul,tot ce insemna rest,ceea ce ramasese acolo in lumea de afara,era egal cu zero pentru mine.Nu mai exista nimic.Doar muzica.

Bal masqué

Snow Patrol-run

Asculta mai multe audio diverse

Trecusera cateva minute de miezul noptii,iar un mic bilet si-a facut aparitia sub usa mea.M-am repezit catre el iar cu sufletul la gura si plina de emotie,am rupt plicul si am scos foaia.Eram convinsa ca este o scrisoare.Ca mi-a trimis o scrisoare,in sfarsit.Dar nu!Era o invitatie la bal.
Un bal mascat organizat de familia regala,in cinstea reintoarcerii lui Earl.

Nu stiu cum,de la cine si mai ales de ce am primit aceasta invitatie,dar am hotarat ca trebuie sa merg. As fi vrut sa-mi aleg o vestimentatie speciala,extravaganta,sa ies cumva din tipar.Si exact asta am facut.

Cu totii se asteptau la o aparitie decenta si in acelasi timp sofisticata,o rochie lunga cu volane,imprimeuri si dantela,asa cum au ales celelalte invitate.Dar nu! Datorita alegerii facute,prezenta mea la bal a starnit nenumarate discutii.Toti ma priveau cu atentie in timp ce inaintam in sala mare de dans.Erau vizibil stupefiati si se intrebau intre ei,cine sunt eu.

Incalcasem absolut orice regula de prezentare la un asemenea eveniment si ma simteam excelent.Rochia mea era din catifea neagra,cu spatele gol si cateva degete deasupra genunchiului.Purtam pantofi negri,cu toc inalt,iar parul cadea armonios pe umeri.Masca era o improvizatie.Imi placea sa ma joc cu lucrurile pe care le gaseam prin casa.Hartie,ata colorata,nasturi,carton si alte nimicuri aparent nefolositoare.Se spune ca sunt creativa si ca sunt detinatoarea unei imaginatii bogate,asa ca m-am folosit de aceste lucruri si mi-am creat o masca originala.Evident,si ea depasea standardele unei masti purtate la un bal,dar tocmai aceasta era ideea.

Nimeni nu-mi putea cunoste identitatea,iar acest lucru mi se parea un atu.Un plus pentru a lasa in urma niste imagini invaluite in mister,ce nu pot fi uitate prea usor.

Prin masca mea,doar ochii si buzele erau vizibile.Privirea-mi era patrunzatoare,misterioasa si puternica,iar buzele erau atent colorate cu un ruj de un rosu intens.

Mereu mi-a placut genul de dansuri de la baluri,asa ca era foarte dornica sa-mi pun cunostiintele in aplicare.N-a fost chip.Cu toate ca observam foarte multi tineri privindu-ma intr-un mod curios de insistent,niciunul nu avea curajul sa se apropie.

Asa ca inaintam eu spre ei,dansam,ii sagetam cu privirea cat mai intens,le imbolnaveam mintile si ii lasam sa piara.Planuisem sa fac acest lucru cu toti cei prezenti acolo,doar pentru distractia mea.Asta pana am ajuns la el.

*Dansati?*

O voce placuta si dulce venea din spatele meu.Ma intorc,imi ridic privirea si il vad.Parca eram paralizata,nu-mi puteam misca picioarele si mainile,iar o ameteala puternica isi pusese ghearele pe mine.Parca as fi consumat un drog,o doza letala iar acum oscilam intre viata si moarte.

Repeta : *Dansati,va rog?*

*Sa dansez?Cum?Cu cine sa dansez?*

Extraordinar!N-am putut sa gandesc alte cuvinte.O formula ametitoare,delicata,o replica inteligenta,nimic.Paream o fraiera,o emotiva ce nu se putea exprima in cuvinte.

Lasa capul in jos,pufneste intr-un ras scurt si silentios si spune: *Cu mine,domnisoara.Va face placere sa-mi acordati acest dans?*

Nu mi-am putut misca buzele pentru a scoate un sunet,asa ca am miscat afirmativ din cap.

M-a luat de mana si de atunci nu mai stiam nimic de mine.Auzeam doar muzica si il vedeam doar pe el.Pluteam! Muzica intra prin mine si vibram.Nu stiu cum ajungeam de la un colt la altul,iar in final eram in mijlocul acelei sali ce-mi parea in acel moment gigantica.Eram doar noi.

Melodia se oprese,iar eu inca sunt lipita de trupul sau.Cand in sfarsit constientizez ceea ce se intampla,ma indepartez,il privesc pentru inca o data in ochi si fug.Respiram sacadat iar bubuiturile inimii le simteam prin tot corpul.Sangele o luase razna,creierul isi slabise judecata,iar eu alergam.

Nu-mi aduc aminte pentru cat timp am alergat fara oprire si nici macar unde intentionam sa ajung.Eram pierduta.Toata fiinta mea era pierduta!

Am doar 18 ani!

Vama Veche - 18 ani

Asculta mai multe audio diverse

"Am doar 18 ani,sunt nebun(a),iubesc si nu am bani."

Cam asa incepe ziua mea acum.Gata!Pana aici mi-a fost!De azi sunt majora. Cel putin asta spune varsta despre mine,insa eu sunt pe departe de a fi majora.E ciudat,al naibi de ciudat.Au trecut 17 ani din viata mea si inca ma simt un copil.Intr-un fel chiar am asteptat ziua asta ,sa implinesc 18 ani si sa urlu tare: sunt fericita,stii?Intr-un fel imi doream sa fiu majora,dar pe cealalata parte, nu vreau sa mai cresc.De ar fi posibil cumva,as vrea sa ma opresc aici.Sa traiesc in continuare insa doar cu varsta de 18 ani,vesnic.Ar fi marfa,ce sa zic?

In tot timpul asta am reusit sa scot cateva fire albe de par de la diferite persoane,dar am reusit sa aduc si zambetele pe fetele unora.Nu stiu pe cati i-am facut sa planga si pe cati i-am suparat,dar imi pare rau. (Sunt si eu mica,nu?)

Stateam zilele trecute si ma gandeam" Uite,sunt fericita!" Chiar ma simt fericita,implinita si iubesc lucrul acesta.Imi doresc pentru mine o multime de lucruri si nu am de gand sa renunt.Probabil o sa sfarsesc intr-o facultate de franceza, pentru ca vad ca franceza ma bantuie inca din clasa a2a si nu mai vrea sa-mi dea pace.La inceput ziceam ca nici nu vreau sa mai aud de limba asta,iar acum iata-ma la profil filologie bilingv franceza. E clar ca "ceva e putred in Danemarca" si ca trebuie sa merg pe drumul asta.Si ce este un iubitor de franceza,fara Franta?E evident ca trebuie sa ajung acolo!

Imi place sa scriu,sa aberez,sa vorbesc mult,sa cant,sa admir poze si sa ma uit la multe seriale.Ador primavara si chiar imi pare rau ca de ziua mea este mereu frig.Dar azi am avut placuta surpriza de a simti caldura unui 8 decembrie.E incredibil pentru ca e tot ce-mi doream: sa fie cald si frumos de ziua mea!Poate e un cadou.In sfarsit de ziua mea a fost primavara!
Imi place cum suna 8 decembrie.N-as schimba data asta pentru nimic in lume.Oamenii nascuti pe 8,sau care au vreo legatura cu aceasta cifra,imi par extraordinari.Imi place si zodia mea si tot ce se spune despre ea,chiar daca nu sunt mare fana a prezicerilor.

Rosu?Rosu este culoarea mea,categoric!Ador tot ce este rosu.

Imi place fericirea,zambetul si tot ce ma face sa ma simt bine.Nu pot sa stau trista foarte mult timp si sunt foarte multumita cu faptul ca am puterea de a trece foarte usor peste dificultati.Sunt optimista si necurat de norocoasa,iar aceste lucruri ma fac sa ma simt si mai multumita.Reprezinta un pas in plus catre succes.Orice tip de succes.

Stiu ca sunt capabila sa fac tot ceea ce imi propun,iar daca n-o fac este pentru ca nu vreau.Sunt incapatanata.Uneori poate chiar prea incapatanata.

Imi plac oamenii diferiti,care au multe pasiuni si care se ocupa de sufletul lor.Imi plac oamenii profunzi care sunt capabili de a simti o sumedenie de sentimente in acelasi timp.Imi plac oamenii talentati,care canta,danseaza,scriu si deseneaza.Iubesc oamenii inteligenti ,bine crescuti si optimisti.

Sunt foarte curioasa si fac parte din acel grup de oameni care vor sa stie cat mai multe ciudatenii ,care vor sa afle daca mai exista si alte tipuri de viata si care vor sa vada Universul.

Nu-mi place deloc tara in care traiesc,dar sunt obisnuita.Si oricum nu imi fac probleme,pentru ca o sa reusesc sa ajung acolo unde imi doresc.

Vreau sa schimb lumea asta care a uitat sa zambeasca.Vreau sa schimb oamenii morocanosi si pe cei care se indreapta catre drumuri gresite.Vreau sa nu se mai promoveze prostia si tot ceea ce este total aiurea.

Vreau sa continui sa cant la chitara si sa pot sa invat orice melodie imi place.Deasemenea,imi doresc tare mult sa public undeva,ceva scris de mine.

Vreau,vreau,vreau!

Vreau si pot!Asta sunt eu!Sunt Maria ,am 18 ani si pot sa fac ce vreau!

I hate goodbyes!

The Script - If you ever come back

Asculta mai multe audio diverse

Am ramas pironita in fata trenului si nu ma pot misca.Ma simt paralizata,parca construita din plumb.Cum se numeste un om care nu mai are capacitatea de a mai simti ceva?Nu stiam daca e frig sau cald,daca e zi sau noapte.Tot ce conta era ca stateam in locul acela nenorocit si asistam la acel final.Niciodata nu mi-au placut cuvintele de ramas bun.Cand le auzeam,simteam o durere profunda in sufletul meu si duceam instictiv mainile la urechi.Nici nu stiam ce fac si de ce.Tot ce stiam era ca daca mai ascultam,riscam sa-mi fie si mai rau.Ele nu fac altceva decat sa imbrace o despartire,in alte haine.

Stau in mijlocul garii,cu privirea pierduta in orizont.In mana framant un biletel si inca sper ca astfel va disparea.Inca sper ca va veni cineva si-mi va spune ca ce traiesc nu este adevarat.

Inima este deja in gat si cu bataile sale accelerate ma face sa am impresia ca in orice secunda va exploda.Parca vrea sa-mi perforeze creierul si sa iasa.

Strig acum.Strig cu toata puterea mea si-mi obosesc plamanii pana la limita.Dar strigatul meu isi are ecoul pierdut in lume.Un ecou spart ce si-a imprastiat cuvintele si nu-si mai poate duce scopul la bun sfarsit.Ma auzi?Nu!Sigur ca nu!

In capul meu imi construiesc imagini in care ma catar pe varful unei iluzii si raman acolo.Incep sa-mi croiesc haine din iluzii si sa-mi imbrac sufletul cu ele.Dar ghici ce?In realitate sufletul meu e inca gol.

In jurul meu nu vad nici gara,nici trenurile,nici sinele,nici femeia de la ghiseu care urla ingrijoarata:"Domnisoara!Sunteti bine?Doriti un bilet de calatorie?Domnisoara!"

Aici?Nimic!Ai luat si gara,trenurile,linia ferata si..sufletul meu.

Randurile tale se plimba in fata ochilor mei ca un film prost pus pe replay.Aceleasi randuri,aceleasi caractere,semne de punctuatie.Stiu continutul biletelului pe de rost.

Si nu vreau,nu pot sa accept.Daca e o gluma,am sa te iert.Daca ai vrut sa-mi fie teama,nu mai conteaza acum.Doar..doar strange-mi mana si arunca biletelul asta blestemat.Uita-te in ochii mei si spune-mi ca n-a fost niciodata adevarat.Spune-mi ca niciodata nu ti-ai dorit asta.Spune-mi orice dar nu-mi spune "Ramas bun.."