marți, 22 februarie 2011

L’alcool est l’aspirine de l’âme

Yiruma - River Flows in You

Asculta mai multe audio diverse


Imi pare rau.Oh,atat de rau imi pare,crede-ma!As fi vrut,atat de mult as fi vrut sa nu pun mana pe sticla asta blestemata.Sa nu sa caut o cheie,un raspuns,o rezolvare in alcoolul cu care am tot continuat sa ma otravesc.Si am incercat.Chiar am incercat sa o las balta.Sa arunc cat colo sticla,sa o izbesc de toti peretii incaperii in care imi duc veacul.Rezultatul?Doar mainile mele sangerande,taiate in cioburile sticlei.Atat.Pentru ca a doua zi,ma trezeam buimac si ma indreptam mecanic catre magazinul non-stop de la coltul strazii.Nu stiam ce fac si mai ales de ce o fac.Vanzatoarele ma stiau deja.Unele dintre ele imi cunosteau viata,pentru ca uneori,ramaneam acolo povestindu-le istoria mea.Simteam nevoia puternica de a vorbi cu cineva,de a ma descarca.N-aveam nevoie de nimic in schimb."Doar taci si asculta ce urmeaza sa-ti spun".Asa-mi initiam victimele.Nu stiu daca au retinut un singur cuvintel din tot ce eu le spuneam.Dar simteam o eliberare.Simteam ca tot chinul care apasa sufletul meu,ma parasea .Se desprindeau bucati din mine si ma simteam mai usor.
..
N-as fi vrut ca vecinii sa ma priveasca intr-un mod atat de ciudat de fiecare data cand trec pe langa ei.
Sunt zile bune uneori,in care chiar as darui un zambet,ma intelegi?In care mi-as ridica fruntea si as zambi primul individ care trece pe langa mine.Dar cui sa-i zambesc?Tot elanul mi se taie cand le citesc scarbirea din privirile lor.Atunci ma enervez si ajung din nou de unde am plecat.Iau sticla asta blestemata,imi lipesc degetele de panza si pensula,iar dupa cateva pahare sunt in lumea mea.
Stii ca sunt un om mort fara pictura ,nu?Stii ca am fost in stare sa renunt la tot,pentru ea.M-am certat cu toata familia,mai putin sora mea,Elena.Ea inca ma viziteaza atunci cand isi gaseste o bucatica de timp liber,pentru a se asigura ca sunt bine.Elena duce o viata frumoasa,linistita,exact asa cum mi-am imaginat intotdeauna ca va fi.Ea a fost de fiecare data opusul meu.Suntem exact in extreme.Ea cauta perfectiunea in viata ,cauta implinirea profesionala,cauta fericirea pe care intr-un final o si gaseste.Iar eu, eu cad in cusca viciilor.Imi continui existenta facand doar doua lucruri.Beau si pictez,atat.Sunt doar eu in lumea mea,nimic altceva nu ma intereseaza.Nu am o familie,prieteni, nimic.Sunt o umbra a artei mele.
Imi pare rau pentru ea.Mi se rupe sufletul cand o vad ca sufera in adancul inimii,ca nu sunt asa cum isi imagina ca va fi fratele ei mai mic. "Tu vei ajunge un mare pictor,m-auzi?Imi vei picta portrete si te voi vedea pe primele pagini ale revistelor de arta."
De fapt,chiar am ajuns acolo.M-am bucurat de succes,de gloria pe care mi-a adus-o, dar la scurt timp dupa prima mea aparitie in revista,am disparut.Am fost considerat un caz pierdut,pentru ca am cazut prada alcoolului.Lucrul acesta chiar il regret din tot sufletul.Insa nu am renuntat sa merg la vernisaje.Inca mai am cateva lucrari expuse si de fiecare data cand le vad acolo,cand vad oamenii privindu-le plini de admiratie,aducand cuvinte de lauda ,de fiecare data,inima mea se umple de bucurie.Ma intreb de multe ori,care ar putea fi reactia lor afland ca autorul acelor picturi admirate,este un betiv.Un betiv ce-si bea sufletul zi de zi,in casa lui dezordonata si mizerabila.Pret de cateva minute,incerc sa-mi schitez in minte mina pe care ar putea sa o aiba fiecare admirator al artei mele.I-as dezamagi,probabil.Asta as face.I-as pierde,i-as alunga,le-as fura sansa de a vedea lumea,prin ochiul meu creativ.

Repet,o spun pentru a mia oara,cu o sincera si profunda tristete in sufletul meu:imi pare rau.Poate ca asta a fost destinul meu.Cu toate ca am renuntat demult in a crede in destin,in drumul scris de la bun inceput de catre cineva.Am renuntat sa cred in religii,in zeitati,intr-o existenta divina. M-am prezentat drept ateu.Cred doar in puterea nemarginita a universului.Atat.E singurul lucru inexplicabil,mult prea complicat pentru mintea omeneasca.Singurul lucru pe care nu-l cunosc in intregime dar in care cred din tot sufletul.
In putinele mele momente de luciditate,ma gandesc cum ar fi aratat viata mea fara pictura.
Ce as fi ajuns?Doctor?As fi fost doctor oare?As fi avut eu puterea de a separa viata de moarte?De a salva un suflet?
Poate as fi fost inginer?As fi avut zeci de proiecte,de constructii,de planuri?Asta as fi fost?
Sau poate doar un pilot ce si-ar fi dedicat intreaga sa viata zborului.
Nimic din toate acestea nu ma atrage nici pe sfert,asa cum o face pictura.De multe ori am gasit-o pe ea vinovata pentru caderea mea in ghearele alcoolului.Pentru ca obisnuiam sa nu am niciun viciu,inainte de descoperirea picturii.
Chiar daca sunt aproape un muritor de foame,pentru ca in societatea in care traiesc acum nu se pune prea mare pret pe arta,eu nu vreau sa renuntNu primesc multi bani,dar nici nu vreau mai mult.Eu nu pictez pentru bani,iar daca ii accept atunci cand imi sunt oferiti,o fac doar pentru ca am nevoie de ei pentru a cumpara materiale,culori,panza,ulei si pensule.Imi dedic tot castigul,perfectionarii mele.
Am ajuns in sfarsit la un stadiu in care nu ma mai intereseaza ce m-a facut sa ajung aici,ci sa fiu un om mandru pentru ceea ce am reusit sa creez.Stiu ca talentul meu este apreciat si va fi apreciat mult timp dupa moartea mea.In acelasi timp stiu ca pe cat de mult imi iubesc ei indemanarea,pe atat de mult urasc artistul,persoana in carne si oase,cu toate obiceiurile si defectele pe care le are,pe care le am.
Am auzit cateva variante,in care diferiti pictori,crezand ca secretul meu,ca imaginatia mea bogata este hranita cu alcool,isi fortau organismul pana la stari grave,punandu-si in pericol sanatatea si incercand sa prinda inspiratia suprema de care eu dadeam dovada.Fara succes,evident.Pentru ca talentul meu era innascut,il aveam in sange,imi curgea prin vene si prin suflet.N-avea nimic de- a face cu alcoolul.
I-am indepartat destul de mult,i-am scos din lumea picturii,castigand mai mult teren pentru mine.Ma enervau la culme parerile pe care le aveau in legatura cu ceea ce fac eu.Reprezentau o jignire la adresa talentului meu si nu am putut niciodata accepta asa ceva.
Asa ca am capatat mai multa putere si ambitie de a continua sa pictez.Si acum?Acum nu-mi mai pare rau pentru cine sunt,pentru ce am ajuns,chiar daca as putea fi dat foarte usor drept exemplu al unui om ce si-a ratat viata.Dar nu,eu nu am facut asta.Eu doar am castigat in domeniul care ma intereseaza cel mai tare.Singurul de care-mi pasa,de fapt.Restul?Restul nu mai conteaza pentru mine.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Welcome to my crazy world!

Placebo - Battle for the sun

Asculta mai multe audio diverse


Uneori simt ca innebunesc.Simt cum o iau razna incetul cu incetul.Cum creierul meu se desparte in bucatele si dispare.Parca ma vad intr-o camasa de forta,intr-o camera perfect alba,si un doctor intrand linistit pe usa :
" Buna,draga mea!"
"Buna?Ah-ha-ha. Glumesti,nu?Buna!Hah,auzi la el!Ce-i bun?Ce-i bun aici?Nicio zi nu e buna." Sar la gatul lui,il zgaltai,tip,urlu,il lovesc agresiv cu pumnii in piept si plang.
"Niciun minut nu e bun aici.Nimic.Nimic,ma intelegi?Nimic!"
El incearca sa ma imobilizeze,si-mi administreaza un calmant,dupa care cad pe podeaua alba si ma uit spre tavan.As fi vrut sa vad cerul,norii.Sa-mi ia soarele privirea.In locul podelei de un alb obsedant,as fi vrut sa fie iarba.As fi vrut sa ploua.Sa nu fie numai lacrimile mele cele ce-mi ud obrazul.As fi avut nevoie sa alerg aiurea in ploaie,sa nu ma fi interesat nimic.
Ma ridic usor si-mi privesc doctorul in ochi: " Te rog!Te rog,trebuie!O sa ma vindece,crede-ma!Ma cunosc.Daca fac asta,o sa fiu bine!"
"Nu se poate,doar stii.Am mai discutat despre asta.Ai rabdare.Doar ai rabdare,draga mea.Totul va fi bine.Totul va fi.."
Nu-l mai auzeam.Nu mai auzeam nimic in jurul meu,doar mici fragmente din frazele pe care le rostea.Nu mai simteam nimic. O paralizie puternica a inceput de la varful degetelor si s-a extins pe intregul corp pana mi s-au inchis ochii si am adormit.
Nu-mi aduc aminte ce am visat,pentru ca visele mele acolo erau din ce in ce mai nebunesti.Am crezut ca acolo ma voi vindeca,dar ei nu faceau altceva decat sa ma imbolnaveasca si sa-mi otraveasca sanatatea si asa subreda la vremea aceea.
Cand m-am trezit,el era deja acolo.Imi zambea si nu puteam sa inteleg de ce.
"Haide,vino!Azi facem o plimbare!"
Nu puteam sa cred.Ma scoate afara?De ce face asta?De ce ma scoate afara acum,dupa ce m-am rugat de el atata timp si mi-a spus ca e imposibil sa faca asta?
De fapt,in momentul acela nu mai conta nimic.Voiam doar sa ies afara.Eram absolut sigura ca nu voi iesi decat 10 minute,in curtea spitalului,dupa care lucrurile vor reveni la normal.La limita normalului pentru nebuni,desigur.
Am iesit din camera,a semnat niste hartii si mi-a spus ca trebuie sa le semnez si eu.Nu ma interesa ce sunt,n-am citit niciun cuvant de acolo.Voiam sa ies odata.Nu mai suportam inca un minut acolo.
Imi intinde niste haine si spune " Uite,te vei schimba in astea!Doar nu vrei sa te plimbi in camasa alba in oras,nu?" Si aplica acelasi zambet care ma innebunea de-a binelea.N-am inteles niciodata ce fel de zambet avea.Ma irita cateodata,incat i-am si spus" Nu mai zambi!Inceteaza!Ma termini!De ce zambesti asa de parca totul ar fi floare la ureche?Nu e!Intelegi ce spun?Nu este!"
"Oras?" - l-am intrebat cu o uimire si o inocenta de copil. "Mergem in oras?"
"Da,draga mea.Mergem in oras"
Eu imi continuam intrebarea,de parca nu as fi auzit raspunsul.Continuam sa-l intreb si ma uitam in ochii lui,cautand orice expresie ce-l putea incrimina.Cautam acel mic detaliu ce-i scapa.Incercam sa-mi dau seama ca minte.
"Mergem in oras?"
"Esti in oras acum.Priveste!"
Dumnezeule,nici nu mi-am dat seama.Eram atat de preocupata cu intrebarea mea,incat nici nu am realizat ca eram deja in oras.Am izbucnit intr-un ras nervos,cu lacrimi.Radeam in hohote si nu ma puteam opri.Lumea care trecea ,ma privea intrebator.Ma priveau speriati,terifiati.Dar nu ma interesa.La urma urmei eram nebuna,nu?Eram scuzata.Puteam face ce vreau.Deja incepea sa-mi placa rolul asta de om suferind de un groaznic declin mintal.
Cand m-am intors catre el,radea impreuna cu mine.Eram doi nebuni si nu puteam crede.Doctorul meu,cel care se presta ca fiind un om normal,stabil psihic,nu era diferit de mine.Era nebun si el. Vazandu-l razand,am inceput sa rad si mai tare.
Si radeam si eu si el,cu pofta,cu lacrimi,cu suflet.
Dupa ce ne-am oprit,m-a luat de mana si mi-a spus:
"Esti speciala,draga mea.Tu stii?Esti speciala.Ma simt dezgustat de mine,de ceea ce fac.Si daca si tu simti acelasi lucru,nu te voi invinovati.Esti libera sa crezi asta.Vezi tu,daca e sa fi invat un lucru decand sunt aici,ei bine acel lucru este ca oamenii..oamenii ca tine,sunt speciali.Sunt extraordinari prin nebunia lor.Si nu ar trebui vindecati.Intelegi ce spun?Astazi m-am comportat ca un nebun,inca din momentul in care am solicitat plimbarea aceasta cu tine.Nu vreau sa mai incerc sa te vindec.Pentru ca ma simt ca si cum as incerca sa te vindec de originalitate,de specialitate,de magia fiintei de care dai tu dovada.Tu si ceilalti.Voi sunteti.."

"Am inteles.Inteleg perfect acum.Uitandu-ma in ochii tai,mereu m-am intrebat oare cu ce esti tu diferit de mine?Pentru ca dupa felul in care vorbeai de fiecare data,simteam cum te lasai putin purtat de val,ajungand la nebunia mea.Dar imediat dupa ce realizai acest lucru,te intorceai in lumea reala.Daca se poate numi reala.Pentru ca eu nu vad nimic real in in ceea ce spun ei ca ar fi normal,intelegi?Lumea pe care mi-o creez eu,nu e imaginara.E propria reflexie a gandurilor mele asupra vietii.E lumea mea si e reala."
Ma priveste plin de admiratie si zambeste din nou,cu acelsi zambet de om nebun:
"Inteleg,stiu.Stiu,crede-ma!Uneori ma gandesc daca nu cumva noi suntem cei nebuni,iar voi sunteti normali.Draga mea.."
Ezita o clipa.Se opreste si se gandeste la ceea ce urmeaza sa spuna.Pare nelinistit,incruntat chiar.Cred ca urmeaza sa spuna ceva important.Reia:
"Draga mea,esti libera sa pleci.Sa faci ce vrei tu sa faci.Sa-ti continui viata prin nebunia ta.Si nu incerca sa te vindeci vreodata.Ti-am mai spus,esti extraordinara.Azi,ti-am semnat dosarul de externare.Le-am spus ca esti vindecata si pregatita pentru a iesi in lume.Asta am facut azi."
Voiam sa-i multumesc,sa-l strang in brate.Sa-i spun de zeci de ori ca ii sunt recunoscatoare,dar nu mai puteam face nimic.Ma inundase o fericire fara sfarsit.Era intens tot ceea ce simteam.Era uimitor.I-am strans mana si intr-un final i-am multumit.
Am plecat usor,privind in jurul meu.Analizand oamenii si miscarile lor,privind animalele si tot ceea ma inconjura.Eram libera.O nebuna in stare de libertate.Puteam face ce vreau,nu?
"Si nu incerca sa te vindeci vreodata.Esti extraordinara" imi rasunau cuvintele lui in minte.